Pe vremea când citeam Dilema, respectiv înainte ca respectiva publicaţie să fie monopolizată de dreapta intelectuală conservatoare şi inţesată cu texte ce fac apologia bisericii, una dintre rubricile mele favorite era Scrisori din New Orleans, semnată de Andrei Codrescu, în traducerea Ioanei Avădani.
Alaltăieri am descoperit în raftul de promoţii al unei librării, o carte intitulată Wakefield, apărută la editura Polirom, semnată de acelaşi autor, în traducerea aceleiaşi traducătoare. La început am ezitat s-o cumpăr, deşi era la preţ redus; descrierea de pe verso şi textul citit aleator nu m-au convins. Însă am dat la un moment dat peste o frază ce implica un colonel KGB-ul, confiscarea unor benzi cu Rolling Stones – muzică ce avea să răsune a doua zi din apartamentul cui? Aţi ghicit, al colonelului KGB. Exact impulsul de care aveam nevoie ca să cumpăr cartea. Şi bine am făcut, căci este o minunată satiră adusă societăţii americane contemporane, cu conflictele ei interetnice în era globalizării şi a comunicaţiilor electronice, cu personajele ei pestriţe – miliardari corporatişti, iniţiaţi New Age, colecţionari de artă şi ecologişti militanţi. Eroul cărţi, un anume Wakefield, duce o viaţă liniştită în bârlogul său ticsit cu cărţi. Într-o zi primeşte o vizită inoportună – nimeni altul decât Diavolul îi calcă pragul uşii. Cei doi încheie un pact la un pahar de scotch. Wakefield are un an să-şi schimbe viaţa.
Adesea mi se întâmplă aştepând la rând la pâine să aud câte un pensionar interbelic care cere vânzătoarei o pâine mai coaptă. Vânzătoarea priveşte încurcată clientul şi-l îndeamă să-şi aleagă ce pâine crede de cuviinţă. Uneori zâmbeşte sau mai scapă câte o replică, în funcţie de dispoziţia momentului. Oamenii care stau la rând aşteaptă răbdători. Toate pâinile de pe raft sunt la fel de coapte. Au fost pregătite într-un cuptor modern, pe vatră, la temperatură constantă pentru un timp bine determinat. Temperatura şi timpul au fost reglate electronic. Omul care introduce pâinea în cuptor şi-o scoate de acolo coaptă a fost singura variabilă aleatoare din procesul de coacere al pâinii. Asta dacă cuptorul în cauză era fără alimentare automată. Aşadar rareori mai găseşti în ziua de azi la magazin o pâine mai coaptă sau una insuficient de coaptă.
Aparent, cineva de la Primăria Sibiu a priceput cum se fac pistele pentru biciclete. De data aceasta nu este vorba despre dungi trasate aiurea pe trotuar care se opresc în chioşcuri, staţii de autobuz sau trec peste borduri înalte, ci de piste funcţionale pentru biciclişti, trasate exact acolo unde e normal şi anume pe carosabil. Deasemenea, sibienii au preferat să nu transforme carosabilul în parcare, lucru care ar fi compromis funcţionalitatea traseelor ciclourbane. Pistele pentru biciclete trasate în paralel cu parcări situate pe marginea drumului necesită spaţii de siguranţă pentru deschiderea portierei. În caz contrar apare pericolul lovirii biciliştilor cu portiera de către ocupanţii neglijenţi ai autoturismelor parcate. Cum carosabilul este subdimensionat faţă de traficul în continuă creştere, nu există loc pentru asemenea spaţii de siguranţă, deci singura soluţie viabilă rămâne eliminarea parcărilor de pe marginea drumului.
Pistele pentru biciclete trasate pe trotuar au mai multe probleme. Prima şi cea mai gravă este dată de diferenţele dintre vitezele medii de deplasare ale pietonilor şi respectiv ale bicicletelor. Pietonii se deplasează cu 5 km/h, pe când o bicicletă merge cu 20-25 km/h. Deci este vorba despre diferenţe de 4-5x. Din acest motiv fiecare are nevoie de căi de rulare separate. Aceste diferenţe sunt mai mici (2-2,5x) în cazul bicicletelor comparativ cu autoturismele care circulă cu viteza legală, deci în acest caz este pe deplin justificată partiţionarea căii comune de rulaj. A doua problemă este că pietonii sunt adesea indisciplinaţi. Ca să-i disciplinezi, le trasezi două dungi pe trotuar şi pui din loc în loc un simbol reprezentând o bicicletă. În acest moment marea majoritate a pietolilor va circula în interiorul suprafeţei delimitate de aceste linii, respectiv exact pe pista pentru biciclete.
Concluzii:
Carosabilul nu este parcare, ci e destinat circulaţiei vehiculelor cu roţi
Trotuarul este destinat circulaţiei pietonilor şi eventual circulaţiei ocazionale a vehiculelor cu roţi, care circulă cu viteze comparabile (ex: trotinete, cărucioare rulante).
Bicicletele sau autovehiculele n-au ce căuta pe trotuar.
Autovehiculele sau bicicletele parcate n-au ce căuta pe carosabil.
Pistele de biciclete n-au ce căuta prin rigola de scurgere a apei pluviale a carosabilului sau prin staţii destinate transportului public.
Vă propunem câteva circuite velo în jurul Clujului pe care le-am parcurs în ultimele trei săptămâni. Traseele nu sunt cele din ghidul 100 de excursii cu bicicleta în jurul Clujului, însă acesta ne-a fost foarte util în planificarea rutelor, deci vă sfătuim să-l folosiţi cu încredere. Reperele folosite sunt cele din ghid. În paranteze ascuţite găsiţi, după caz, numele drumurilor, marcajul traseelor turistice sau alte repere.
Traseul are în jur de 60 km şi este relativ uşor, fără urcări grele. Cea mai grea urcare este cea spre colonia Borhanci, restul sunt mai line. Din Rediu spre Lacul Rediu am trecut prin vestul lacului, apoi de la lac peste dig până în Mărtineşti. În Comşeşti ajungeţi la fântăna satului de unde vă puteţi alimenta cu apă, apoi urcaţi şi o luaţi spre dreapta după ce aţi trecut de biserici (spre stânga ajungeţi în drumul de Miceşti). Veţi trece pe lângă o fermă, apoi daţi de marcajul bandă roşie în prima pădure, cea de lângă Dl. Trudii. De la Casele Miceşti urmaţi drumul spre dreapta. Când ajungeţi în apropierea observatorului astronomic mergeţi pe lângă liziera pădurii până daţi de un drum care coboară prin pădure în Făget şi care vă va scoate pe traseul bandă roşie şi în final pe DJ 103U.
Traseul acesta are în jur de 35 km, însă urcările sunt ceva mai grele şi mai lungi deoarece se urcă şi se coboară o parte din Masivul Feleac. Odată ajunşi pe platou (735 m) veţi trece pe drumul spre Lacul Miceşti, respectiv printre vârfurile Peana (832) şi Măgura (824). Vârful Măgura e uşor de recunoscut, are ceva copac singuratic; vârful Peana e lângă un ţarc pentru oi. Când ajungeţi pe Dl. Bălţii coborâţi pe drumul din dreapta spre Sălişte; cealată bifurcaţie duce la Lacul Miceşti. Drumul prin Pruniş vă va scoate la DJ 107L pe sub autostrada A3 şi imediat înapoi pe DJ 107R pe sub aceeaşi autostradă. E practic o buclă. De acolo urmează urcarea înapoi pe platoul de unde aţi plecat.
Următorul circuit l-am parcurs în două zile cu oprire peste noapte în Beliş. Există pensiuni în Beliş şi un complex turistic lângă lacul Fântânele. Circuitul se poate scurta cu cu 20 km pe porţiunea neinteresantă de pe E60/DN1 dintre Cluj şi Gilău dacă plecaţi din şi sosiţi în Gilău. Sau se poate lungi dacă plecaţi din Cluj prin Pd. Hoia, pe Dealurile Căpuşului şi coborâţi în Gilău iar la întoarcere veniţi pe la Stolna pe DJ 103V şi apoi pe DJ 107M prin Luna de Sus, peste Vf. Mic sau pe Valea Grădiştei (vezi traseele 37, 38 din ghid).
Primul segment are în jur de 70 km. În Uzina găsiţi un izvor lângă terenul de fotbal (se trece primul pod, apoi stânga). Urcarea spre Pape pleacă din dreptul fostei uzine electrice, dar există şi un indicator improvizat. Noi am urcat pe lângă bicicletă deoarece e diferenţă de nivel de ~600 metri pe câţiva kilometri iar urcarea e foarte grea, însă am preferat-o unei urcări lungi şi obositoare psihic. Mai sus de Pape, pe bifurcaţia dreaptă a drumului există un izvor cu adăpătoare şi băncuţă. Din motive evidente izvorul are robinet, deci faceţi bine şi-l utilizaţi responsabil pentru că mai sunt şi alţii care urcă panta asta şi n-ar vrea să-l găsească secat. Traseul peste Muntele Ijar o ia pe bifurcaţia stângă şi e mărginit la dreapta pe o porţiune scurtă de nişte zadă (Larix decidua). Veţi merge o porţiune din drum de-a lungul liniei de înaltă tensiune, pe platou până lângă Dl. Arsuri (1234), unde linia coboară în stânga până la CHE Mărişel. De acolo, drumul trece pe lângă o stână, Costeşti, Dl. Porcului, pănă se uneşte cu DJ 107T (Drumul Generalului). Treceţi pe lângă Primăria Mărişel şi apoi continuaţi pe DJ 107P spre Crucea lui Avram Iancu şi granţia Parcullui Natural Apuseni. De la cruce se coboară în saţiunea Fântânele. O luaţi de fiecare dată spre dreapta. De la baraj se mai urcă puţin spre Beliş.
Acest segment are în jur de 70 km. Imediat cum ieşiţi din Beliş o luaţi spre Râşca Transilvană. Atenţie la indicator, deoarece nu se vede decât din partea opusă; este montat cu spatele spre Beliş. Urmează o coborâre lină pe câmp, apoi din Râşca de Sus până la intersecţia cu drumul spre Dealu Mare una mai pronunţată. Atenţie din nou pentru că în frenezia coborârii spre Râşca puteţi rata relativ uşor drumul spre dreapta care duce la Dealu Mare. Urmează o urcare lină spre Dealu Mare şi apoi spre Lăpuşteşti, mărginită de versanţi cultivaţi cu cartofi. Pe alocuri se zăreşte spre dreapta defileul Someşului Cald. După ce aţi ajuns în Lăpuşteşti cotiţi dreapta chiar în dreptul bisericii. Urmează o coborâre pronunţată (500 m diferenţă de nivel) şi cu multe curbe până la Roşeşti. Veţi vedea pe versantul alăturat linia de înaltă tensiune ce coboară de pe Muntele Ijar. Când ajungeţi jos în apropierea CHE Mărişel, treceţi podul şi cotiţi stânga pe DJ 107P. Veţi avea în stânga valea Someşului Cald, apoi Lacul Tarniţa. Traseul continuă pe DJ 107N pe lângă lacul Şomeşu Cald, apoi pe DJ 107P până în Gilău.
A venit casca integrală. Pe scurt, e cam aiurea să porţi aşa ceva în oraş, pentru că:
Nu auzi nimic înafară de vâjâieli dacă mergi cu viteză mai mare de 15-20 km/h, ori dacă vreau să merg cu viteza respectivă prefer să folosesc trotineta.
E cald cu ea. Transpiri şi nu te prea poţi şterge pe faţă fără să dai casca jos. Dacă staţionezi cumva, ţi-e şi mai cald, iar respiraţia ta contribuie la asta.
Ţi se aburesc ochelarii când staţionezi, de exemplu la semafor.
Îţi restrânge câmpul vizual, mai ales în jos.
Nu poţi să bei apă fără să dai casca jos.
Aşa că voi recurge la planul B: am s-o port când cobor pe râpe cu MTB-ul, iar în oraş voi purta casca normală şi voi încerca să merg mai blând.
“A goldmine is a hole in the ground with a liar standing next to it.” – Mark Twain
Ministerul Culturii a emis un aviz de descărcare de sarcină arheologică pentru muntele Cârnic, unul dintre munţii pe care RMGC doreşte să-i exploateze pentru a extrage aur. Mai mulţiexperţi pe care compania n-a reuşit încă să-i cumpere şi-au exprimatdezacordul. Compania minieră susţine că barajul iazului de decantare va rezista la impact cu asteroid cutremur de 8 grade pe scara Richter. Un amănunt minor ar fi că digurile iazurilor de decantare se rup de obicei din cauza inundaţiilor, însă ne-am obişnuit deja cu minciunile cianuriştilor.
Exploatarea aurului va distruge printre altele şi patrimoniul cultural din zonă. Dacă Transilvania n-a fost terra deserta înainte de sosirea maghiarilor, Roşia Montană va fi cu siguranţă după ce va avea loc exploatarea minieră. Turiştii străini vor putea vizita suprafaţa Lunii fără să mai călătorească 384 de mii de kilometri prin spaţiu.
Au mai apărut între timp nişte articole legate de problema asta:
- Roşia Montană – Unde-s pumnalele…
- Protest la Cluj impotriva Rosia Montana Gold Corporation
- Protestatarii vor cere astăzi demisia lui Kelemen Hunor (n.r. 19 iulie, Bucureşti)
- Politica nu ţine cont de oameni. Roşia Montană, în linie dreaptă
Azi am pornit cu trotineta către mall să-mi iau una alta. M-am întâlnit pe drum c-o mândra pe care-o cunosc vag şi care căra după ea un troller proaspăt cumpărat. Mi-a zis că pleacă în Olanda trei luni şi că mi-e deschis rucsacul. Mulţumesc, ştiu. Am dus doze goale de bere la reciclat şi s-a vărsat zeamă din ele în rucsac. L-am lăsat deschis ca să se usuce înăuntru.
După ce m-am dat prin parcare şi-n jurul lacului până mi s-a uscat rucsacul, după ce era să lovesc o fătuţă ce vorbea la telefon şi se uita în altă direcţie, care s-a speriat când am atenţionat-o şi mi-a sărit în faţă, după ce am lăsat un copil ce se plictisea la o nuntă obosită să facă trei ture de parcare, după toate astea am urcat scările rulante şi m-am îndreptat spre uşa rotativă a mallului. Un paznic vânjos a pornit înspre mine şi mi-a spus s-o iau în mână. Mulţumesc, nu. Aşa că am făcut cale-ntoarsă şi-am ieşit fără comentarii tot printr-o uşă rotativă. La revedere mall, la revedre cumpărături. La revedere economie de consum. Pe curând!
Subsemnatul, prin prezenta, vă invit să puneţi la încercare vigilenţa paznicilor de mall cu trotineta. Mie mi-a ieşit prima dată. Am ajuns până în inima mallului, până la rafturile cu produse din supermarket, fără să mi se sigileze rucsacul. Am luat câte ceva din rafturi, am plătit şi-am plecat. Totul pe trotinetă. N-a zis nimeni nimic, deşi am trecut pe lângă mai mulţi paznici. Am mers încet, n-am dărâmat niciun obiect de pe rafturi şi n-am intrat în nimeni. Astăzi am încercat din nou, fără succes. N-am observat niciun simbol care să interzică explicit utilizarea trotinetei în incinta centrului comercial.
Accidentul de bicicletă pe care l-am avut luna trecută s-a datorat în primul rând faptului că mi s-a slăbit unul dintre şuruburile de fixare a ghidonului. Ghidonul s-a învârtit în pipă când am plecat în demaraj de la semafor, ţinându-mă de coarne. În consecinţă m-am dezechilibrat, am căzut şi am dat cu gura de asfalt.
Săptămâna trecută am desfăcut ghidonul defect şi am analizat cauzele producerii defecţiunii. Totodată am înlocuit pipa, ghidonul şi coarnele cu altele noi. Principala cauză a fost după cum am spus mai devreme, destrângerea unuia din cele două şuruburi ale plăcuţei care fixează ghidonul în pipă. Acest lucru a fost favorizat în primul rând de vibraţii, dar şi de faptul că şuruburile respective au fost excesiv lubrifiate. Nu îmi dau seama ce mecanic e atât de iresponsabil ca să lubrifieze cu vaselină şuruburile pipei! Bicicleta a stat mult timp în soare, iar vaselina s-a topit din cauza căldurii şi a început să curgă între ghidon şi pipă, adică exact acolo unde e strict interzis să pui orice fel de lubrifiant. Înafară de asta, ghidonul vechi a fost strâns prea tare şi se deformase. Într-o parte e chiar strâmb sau din cauza deformării datorate srângerii, sau din cauza unei căzături, deşi nu-mi amintesc să mai fi căzut vreodată cu bicicleta asta. Oricum am privi problema, ghidonul vechi e complet nesigur şi nu există nici cel mai mic dubiu că trebuia înlocuit. Coarnele le-am schimbat doar pentru că au peste zece ani, iar pe suprafaţa de fixare au o grămadă de zgărieturi longitudinale care ar putea provoca alunecarea lor în jurul ghidonului. Bănuiesc că după prelucrarea atentă a suprafeţei se pot folosi din nou.
Pipa cea nouă am cumpărat-o cu patru şuruburi de fixare în loc de două, iar în plus am avut norocul să găsesc una cu înclinaţie la 35°. Cea veche era la 25°. Din cauză că bicicleta e prevăzută cu furcă rigidă iar cadrul e o idee mai lung decât ar trebui, sunt nevoit să folosesc sau o pipă cu înclinaţie mai mare, sau un prelungitor pentru furcă, sau un ghidon cu înălţare mai mare. Altfel stau prea întins pe bicicletă şi mă dor încheieturile mâinilor şi spatele. Ultimele două opţiuni nu-mi convin, deci mai rămâne doar prima.
Am degresat aşadar şuruburile şi suprafeţele pipei, apoi am montat pipa cea nouă, ghidonul şi acesoriile acestuia. Pe filetul şuruburilor pipei am aplicat un adeziv corespunzător pentru a le împiedica să se mai slăbească. Pentru a fixa corect ghidonul, şuruburile care strâng plăcuţa acestuia trebuie înfiletate simetric, două câte două pe diagonală. Nu se strâng mai puternic de valoarea înscrisă pe pipă, altfel se poate deforma ghidonul sau se pot rupe capetele şuruburilor sau filetul. Şuruburile coarnelor se înfiletează mai greu, aşa că n-am mai dat cu adeziv şi pe ele.
Prin acest articol dorim să atragem atenţia asupra consecinţelor montării defectuase a ghidonului bicicletei. Citiţi întodeauna instrucţiunile şi nu vă bazaţi exclusiv pe experienţa mecanicilor.
Tot văd pe Portocală diverşi indivizi cu argumente cel puţin stupide împotriva căştilor de biciletă, unele dintre ele împrumutate de pe bloguri de profil din Olanda şi Danemarca. Argumentele lor sună cam aşa: casca e incomodă, arată aiurea, transpiri cu ea, înduci teamă celor care ar merge pe biciletă, nu ai nevoie de ea în oraş, etc.
Întotdeauna am fost pentru utilizarea căştii pe bicicletă. În cei 25 de ani de când folosesc bicicleta am avut două accidente în care m-a ajutat faptul că aveam cască. Prima dată când mi-a folosit eram în coborâre prin pădure, am intrat pe o zonă cu nisip spălat de ploi, am frânat, am căzut peste ghidon, am mers în mâini şi m-am oprit cu capul într-un copac. M-a durut capul cam două minute, iar angrenajul m-a rănit la picior. A două oară săptămâna trecută, în plin centru, pe asfalt. Tot căzătură peste ghidon, de data asta din cauza unui şurub care s-a destrâns. N-am avut timp să întind mâinile în faţă şi m-am trezit muşcând din asfalt. Rezultatul – o plagă urâtă la bărbie, incisivii frontali sparţi, cei laterali ciobiţi, o contuzie la două dintre degetele mâinii drepte şi mai multe julituri. Totuşi, datorită căştii am scăpat cu nasul aproape intact. Dacă aş fi avut cască integrală probabil că scăpam şi cu bărbia necusută, cu dinţii întregi şi fără inflamaţie la articulaţiile mandibulei.
La noi în ţară bicicliştii nu sunt obligaţi să poarte cască de protecţie. Aşa că vă las pe voi să decideţisinguri dacă e bine să purtaţi cască sau nu. Eu voi purta una integrală de acum.
