‘Acum văd cu bucurie că Negru şi-a însuşit o altă lecţie importantă: dacă nu doreşti să ai deziluzii în pictură şi în artă, trebuie să ai grijă să nu-ţi faci o meserie din ele. Oricât de talentat şi de iscusit ai fi, caută banii şi puterea în altă parte, astfel încât să nu te superi pe artă dacă nu te alegi cu nimic de pe urma harului şi a muncii tale.’
– Orhan Pamuk, Mă numesc Roşu
Today is the 20th aniversary of the Fall of the Berlin Wall. I found this collection of photographs documenting the wall during its 28-year lifespan and post-demolition.
Am avut odată o discuţie scurtă cu Victor pe tema cotorului de măr aruncat la întâmplare, spre exemplu pe iarba din parc. Cotorul de măr este biodegradabil, însă este acesta compost sau doar gunoi? Concluzia a fost că atâta timp cât cotorul de măr nu este aruncat într-o ladă pentru compost, acesta rămâne un simplu gunoi. Diferenţa dintre gunoi şi compost nu este doar una de natură semnatică. Compostul este rezultatul unui proces natural de descompunere a materiei organice – în principiu resturi de origine vegetală – fiind un îngrăşământ natural foarte bun pentru sol. Fără colectare selectivă, depozitare şi utilizare adecvată, acesta rămâne doar gunoi.
Merele căzute din pom pe jos fac excepţie pentru că acestea fac parte dintr-un ciclu natural firesc. Resturile lor, transformate în compost, vor hrăni pomul în anii ce urmeză.
‘Am coborât din maşină şi am început să şterg parbrizul. Brusc, ceva începu să-mi joace deasupra capului. M-am uitat împrejur. Deasupra porţii se facea cât mai comod un gigantic motan cenuşiu-închis, pestriţ, de când sunt n-am mai văzut aşa ceva. Lenevea sătul, uitându-se nepăsător la mine cu ochii lui galbeni. “Psss-pss-pss”, m-am pomenit chemându-l din reflex. Motanul căscă politicos şi distant, arătându-şi colţii, scoase din gâtlej un sunet răguşit, apoi se întoarse şi începu să privească în curtea interioară.’
– Arkadi & Boris Strugaţki, Lunea începe sâmbătă; Jimmy Smith, The Cat
Yesterday, upon recovering from a terrible hangover I cooked an interesting pasta salad that turned out to be very tasty. You need:
The quantities are for a double meal (two people). Boil the pasta, drain it when it’s done, put it back in the pot you used for boiling it and add the butter. Stir. Open the cans, drain the tuna and the Mexico salad, then put them in a bowl and add the sour cream. Add basil and oregano to taste. Stir. Put the pasta in the dishes and place the tuna and salad sauce over it. Add Parmesan cheese around the sauce, over the pasta. Season with salt and pepper to taste. Serve.
‘No; I can’t forget him, though I am not prepared to affirm the fellow was exactly worth the life we lost in getting to him. I missed my late helmsman awfully — I missed him even while his body was still lying in the pilot–house. Perhaps you will think it passing strange this regret for a savage who was no more account than a grain of sand in a black Sahara. Well, don’t you see, he had done something, he had steered; for months I had him at my back — a help — an instrument. It was a kind of partnership. He steered for me — I had to look after him, I worried about his deficiencies, and thus a subtle bond had been created, of which I only became aware when it was suddenly broken. And the intimate profundity of that look he gave me when he received his hurt remains to this day in my memory — like a claim of distant kinship affirmed in a supreme moment.
“Poor fool! If he had only left that shutter alone. He had no restraint, no restraint — just like Kurtz — a tree swayed by the wind. As soon as I had put on a dry pair of slippers, I dragged him out, after first jerking the spear out of his side, which operation I confess I performed with my eyes shut tight. His heels leaped together over the little doorstep; his shoulders were pressed to my breast; I hugged him from behind desperately. Oh! he was heavy, heavy; heavier than any man on earth, I should imagine. Then without more ado I tipped him overboard. The current snatched him as though he had been a wisp of grass, and I saw the body roll over twice before I lost sight of it for ever.’
– Joseph Conrad, Heart of Darkness; Clarles Lloyd, Migration of Spirit
I have migrated two of my DNS servers from djbdns to NSD. The main issue with djbdns was the inability to handle BIND-style zone transfers properly which leads to interoperability problems with BIND and other nameservers. Otherwise it performs flawlessly as a stand-alone nameserver and DNS cache.
NSD is an authorative-only, high performance, simple and open-source name server. Like tinydns and unlike BIND it does not do recursion and caching, but then it doesn’t need to. Currently, three of the root-nameservers run NSD. If it’s good enough to run on a root-ns, then it’s good enough for me and you. It has most of the relevant features of modern DNS servers.
NSD uses BIND-syle zone files, so there’s no need to convert anything if you are migrating from BIND. Since I was migrating from djbdns I needed to convert the data back to BIND-speech. The easiest way to accomplish this is to replicate the zone data from the master using AXFR. Well for some reason or another when I attempted to use nsd-xfer(8) do this, it failed. As I checked the axfrdns logs it turned out to be a bogus query. Then I tried to accomplish the same with dig(1) which worked fine but it doubled the SOA records for some obscure reason. NSD itself transfers the zones just fine. So far it works like a charm, regardless if it’s in master or slave configuration.
For the DNS cache I am still using dnscache. NLnet Labs also has an alternative called Unbound.
Pe 4 iulie prietenul nostru Sorinel a suferit un accident foarte grav – a trecut cu undiţa desfăcută pe sub o linie de cale ferată electrificată şi a fost electrocutat. În prezent el este internat în spital cu arsuri de gradul III. Tratamentul de care are nevoie este foarte scump. Dacă vreţi să ajutaţi puteţi s-o faceţi în următoarele moduri:
La magazinele Nootka (str. Dacia nr. 1) şi Absolut Outdoor (str. Brassai Samuel nr. 11) există nişte urne pentru donaţii. Puteţi lăsa acolo orice sumă, oricât de mică. Dacă nu aveţi timp să ajungeţi la urne, există un cont deschis la Raiffeisen Bank pe numele surorii lui Sorin, Simona Lup, IBAN: RO62 RZBR 0000 0600 0346 7512 în care puteţi depune bani sau prin virament bancar sau numerar la ghişeele băncii respective.
Din 4 până în 6 august, începând cu ora 18 se va organiza în incinta Fundaţiei Heltai Gaspar (str. Clinicilor nr. 18) un târg cu vânzare, cu cărţi şi obiecte făcute acasă. Banii obţinuţi din vânzarea obiectelor vor fi donaţi pentru a-l ajuta pe Sorin să se refacă. Puteţi participa la acest târg în calitate de expozant sau cumpărând obiecte. Pentru detalii contactaţi-o direct pe Miruna.
Am să duc şi eu fotografii la târg, majoritatea de mărimea unei cărţi poştale, plus unele ceva mai mari, gata montate pe suport. Preţurile sunt modice, având o limită minimă şi una maximă – oferiţi cât doriţi să daţi şi cât credeţi că merită. Banii merg integral la Sorinel, inclusiv costurile de listare pe care le-am suportat eu deja. Înafară de asta, dacă doriţi să cumpăraţi vreo fotografie de-a mea publicată pe flickr sau pe null visual în condiţiile în care în care îmi faceţi o ofertă rezonabilă, lăsaţi-mi un mesaj la comentarii. Pentru sume sub 20 de lei nu îmi mişc fundul până la laborator, însă dacă aveţi noroc să am deja fotografia listată putem negocia. Ofertele trebuie să sune aşa: iţi ofer suma de xx pe fotografia y. Fotografiile sunt în format 20×30 sau alt format apropiat, în funcţie de raportul laturilor. Oferta este valabilă pe perioadă nedefinită. Banii care rămân după ce se scad costurile de listare merg integral la Sorinel. Mulţumesc lui Radu pentru idee.
Dintre toate cărţile fraţilor Strugaţki, Picnicul deţine cea mai mare cotă de popularitate pe plan mondial. Din cauza cenzurii, acest roman a fost publicat la opt ani de la finalizarea manuscrisului, cu mari greutăţi din partea autorilor, numeroase apeluri către diverse comitete şi nenumărate corecturi înjositoare asupra textului. Inspirat de această carte, regizorul Andrei Tarkovski a decis să toarne un film, care s-a materializat după nenumărate probleme şi nu mai puţin de unsprezece variante de scenariu. Scenariştii sunt nimeni alţii decât autorii cărţii. Deşi Picnicul este punctul de plecare pentru Stalker, filmul urmăreşte o altă poveste decât cartea. Totuşi, anumite elemente din carte, în special concluzia acesteia, se păstrează şi în filmul lui Tarkovski.
Picnicul începe cu un scurt interviu radiodifuzat cu un anume doctor Pilmann, care introduce anumite aspecte despre apariţia Zonei în urma Vizitei străinilor. Din acest interviu aflăm şi despre stalkeri, aceşti temerari care îşi asumă riscul pătrunderii neautorizate în Zonă de unde fură cam tot ce găesesc şi pot valorifica ulterior.
Denumirea de stalker a apărut probabil în timpul procesului de creaţie, încă de la primele pagini ale textului şi provine de la verbul englezesc to stalk – a se furişa, a veni tiptil. Autorii nu au preluat acest cuvânt din dicţionar, ci din cartea lui Rudyard Kipling Stalky & Co. În romanul lui Kipling, Stalky este un tânăr isteţ şi cam golan, liderul elevilor unui colegiu englezesc de la sfârşitul secolului XIX. Este posibil ca acest Stalky să fi folosit fraţilor drept model pentru personajul principal al Picnicului.
Acţiunea Picnicului este relatată la persoana I, din perspectiva a două personaje. Povestea evoluează odată cu Redrick Schuhart, un stalker, iniţial angajat al institutul internaţional răspunzător pentru cercetarea artefactelor recuperate din interiorul Zonei. De la Roşcovanul Schuhart aflăm în mod direct tot mai multe despre Zonă şi despre lumea interlopă care o înconjoară, în jargonul specific stalkerilor.
Zona, presărată cu artefacte lăsate în urmă de către vizitatori, este totodată un sistem complex de capcane. Aceste capcane se modifică în timp şi spaţiu, factorul perturbator fiind însăşi conştiinţa umană. În interiorul Zonei calea ocolită este adeseori cea sigură; orice pas greşit poate duce la pieire. Capcanele şi artefactele sunt botezate de către stalkeri cu diverse nume colorate, ochelariştii de la institut având însă propriile lor denumiri, ceva mai explicative.
În cel de-al doilea capitol, il regăsim pe Schuhart la 28 de ani, căsătorit, fără ocupaţie stabilă şi cu un copil mutant, Maimuţica. Tot de aici aflăm despre existenţa Globului de Aur, un artefact aflat în interiorul Zonei, despre care se spune că poate îndeplini anumite dorinţe. Acest Glob de Aur este conceptul în jurul căruia se cristalizează concluzia cărţii. În Stalker îl vom regăsi sub forma unei camere, spre care sunt călăuziţi pe căi ocolite cei doi temerari, Scriitorul şi Profesorul.
Penultimul capitol, spre deosebire de celelalte, este povestit de Richard Nunan, prieten al Roşcovanului şi angajat al furnizorului de echipament electronic pentru institut. Acest capitol ne furnizează explicaţia titlului romanului, prin ipoteza docotorului Pilmann. Vizitatorii sunt asimilaţi unor turişti care opresc într-o poeniţă de la marginea drumului pentru un picnic. După plecare, excursioniştii neglijenţi lasă în urmă diverse obiecte: ambalaje de bomboane, cutii de conserve, sticle goale, cârpe, ulei de motor scurs, becuri arse, o cheie, etc. Animalele, păsările, insectele care au asistat îngrozite la tot spectacolul, ies din adăposturile lor şi încep să scotocească curioase printre aceste resturi.
Capitolul final serveşte drept concluzie, fiind cel care leagă în cea mai mare măsură Picnicul de Stalker. Schuhart revine în Zonă, în căutarea Globului de Aur. Ne este descris drumul urmat de Schuhart şi gândurile lui, din ce în ce mai învălmăşite pe măsură ce se apropie de maşina dorinţelor.
Spre deosebire Picnic, care este o lectură uşoară scrisă într-un limbaj accesibil, filmul lui Tarkovsky este greoi şi înţesat de semificaţii filozofice – motiv pentru care vă recomand mai întâi lectura cărţii şi doar apoi vizionarea filmului. Pentru a putea fi filmat în condiţiile de la vremea aceea din Uniunea Sovietică, scenariul a fost puternic sărăcit de elemente de fantastic. Asemeni fraţilor Strugaţki, regizorul filmului a trecut prin mari dificultăţi pentru a-l realiza, culminând cu motive care au grăbit moartea sa şi a unor actori care au participat la filmări.
Miercuri când am ajuns acasă şi mi-am verificat cutia poştală, am găsit în interiorul acesteia, înafară de obişnuitele facturi, o carte. Vecinul meu, scriitorul, mi-o strecurase în poştă. Voiam oricum s-o cumpăr de la un anumit anticariat care se închide la aceeaşi oră la care termin şi eu programul de lucru şi pe al cărui anticar l-am auzit odată plângându-se cuiva că lucrează de câţva ani acolo şi nu intră aproape nimeni ca să cumpere o carte. Despre cartea asta nouă de am primit-o în poştă n-am să scriu decât că se numeşte On/Off şi este un volum de poveşti scurte. Volum e o denumire destul de ciudată, întrucât cartea are în jur de 70 de pagini, deci nu are cine ştie ce volum, dimensional vorbind. Astăzi am terminat de citit cartea şi am să-i las autorului contravaloarea ei într-un plic pe care am să i-l strecor în cutia poştală.