‘Acum văd cu bucurie că Negru şi-a însuşit o altă lecţie importantă: dacă nu doreşti să ai deziluzii în pictură şi în artă, trebuie să ai grijă să nu-ţi faci o meserie din ele. Oricât de talentat şi de iscusit ai fi, caută banii şi puterea în altă parte, astfel încât să nu te superi pe artă dacă nu te alegi cu nimic de pe urma harului şi a muncii tale.’
– Orhan Pamuk, Mă numesc Roşu
‘Am coborât din maşină şi am început să şterg parbrizul. Brusc, ceva începu să-mi joace deasupra capului. M-am uitat împrejur. Deasupra porţii se facea cât mai comod un gigantic motan cenuşiu-închis, pestriţ, de când sunt n-am mai văzut aşa ceva. Lenevea sătul, uitându-se nepăsător la mine cu ochii lui galbeni. “Psss-pss-pss”, m-am pomenit chemându-l din reflex. Motanul căscă politicos şi distant, arătându-şi colţii, scoase din gâtlej un sunet răguşit, apoi se întoarse şi începu să privească în curtea interioară.’
– Arkadi & Boris Strugaţki, Lunea începe sâmbătă; Jimmy Smith, The Cat
Dintre toate cărţile fraţilor Strugaţki, Picnicul deţine cea mai mare cotă de popularitate pe plan mondial. Din cauza cenzurii, acest roman a fost publicat la opt ani de la finalizarea manuscrisului, cu mari greutăţi din partea autorilor, numeroase apeluri către diverse comitete şi nenumărate corecturi înjositoare asupra textului. Inspirat de această carte, regizorul Andrei Tarkovski a decis să toarne un film, care s-a materializat după nenumărate probleme şi nu mai puţin de unsprezece variante de scenariu. Scenariştii sunt nimeni alţii decât autorii cărţii. Deşi Picnicul este punctul de plecare pentru Stalker, filmul urmăreşte o altă poveste decât cartea. Totuşi, anumite elemente din carte, în special concluzia acesteia, se păstrează şi în filmul lui Tarkovski.
Picnicul începe cu un scurt interviu radiodifuzat cu un anume doctor Pilmann, care introduce anumite aspecte despre apariţia Zonei în urma Vizitei străinilor. Din acest interviu aflăm şi despre stalkeri, aceşti temerari care îşi asumă riscul pătrunderii neautorizate în Zonă de unde fură cam tot ce găesesc şi pot valorifica ulterior.
Denumirea de stalker a apărut probabil în timpul procesului de creaţie, încă de la primele pagini ale textului şi provine de la verbul englezesc to stalk – a se furişa, a veni tiptil. Autorii nu au preluat acest cuvânt din dicţionar, ci din cartea lui Rudyard Kipling Stalky & Co. În romanul lui Kipling, Stalky este un tânăr isteţ şi cam golan, liderul elevilor unui colegiu englezesc de la sfârşitul secolului XIX. Este posibil ca acest Stalky să fi folosit fraţilor drept model pentru personajul principal al Picnicului.
Acţiunea Picnicului este relatată la persoana I, din perspectiva a două personaje. Povestea evoluează odată cu Redrick Schuhart, un stalker, iniţial angajat al institutul internaţional răspunzător pentru cercetarea artefactelor recuperate din interiorul Zonei. De la Roşcovanul Schuhart aflăm în mod direct tot mai multe despre Zonă şi despre lumea interlopă care o înconjoară, în jargonul specific stalkerilor.
Zona, presărată cu artefacte lăsate în urmă de către vizitatori, este totodată un sistem complex de capcane. Aceste capcane se modifică în timp şi spaţiu, factorul perturbator fiind însăşi conştiinţa umană. În interiorul Zonei calea ocolită este adeseori cea sigură; orice pas greşit poate duce la pieire. Capcanele şi artefactele sunt botezate de către stalkeri cu diverse nume colorate, ochelariştii de la institut având însă propriile lor denumiri, ceva mai explicative.
În cel de-al doilea capitol, il regăsim pe Schuhart la 28 de ani, căsătorit, fără ocupaţie stabilă şi cu un copil mutant, Maimuţica. Tot de aici aflăm despre existenţa Globului de Aur, un artefact aflat în interiorul Zonei, despre care se spune că poate îndeplini anumite dorinţe. Acest Glob de Aur este conceptul în jurul căruia se cristalizează concluzia cărţii. În Stalker îl vom regăsi sub forma unei camere, spre care sunt călăuziţi pe căi ocolite cei doi temerari, Scriitorul şi Profesorul.
Penultimul capitol, spre deosebire de celelalte, este povestit de Richard Nunan, prieten al Roşcovanului şi angajat al furnizorului de echipament electronic pentru institut. Acest capitol ne furnizează explicaţia titlului romanului, prin ipoteza docotorului Pilmann. Vizitatorii sunt asimilaţi unor turişti care opresc într-o poeniţă de la marginea drumului pentru un picnic. După plecare, excursioniştii neglijenţi lasă în urmă diverse obiecte: ambalaje de bomboane, cutii de conserve, sticle goale, cârpe, ulei de motor scurs, becuri arse, o cheie, etc. Animalele, păsările, insectele care au asistat îngrozite la tot spectacolul, ies din adăposturile lor şi încep să scotocească curioase printre aceste resturi.
Capitolul final serveşte drept concluzie, fiind cel care leagă în cea mai mare măsură Picnicul de Stalker. Schuhart revine în Zonă, în căutarea Globului de Aur. Ne este descris drumul urmat de Schuhart şi gândurile lui, din ce în ce mai învălmăşite pe măsură ce se apropie de maşina dorinţelor.
Spre deosebire Picnic, care este o lectură uşoară scrisă într-un limbaj accesibil, filmul lui Tarkovsky este greoi şi înţesat de semificaţii filozofice – motiv pentru care vă recomand mai întâi lectura cărţii şi doar apoi vizionarea filmului. Pentru a putea fi filmat în condiţiile de la vremea aceea din Uniunea Sovietică, scenariul a fost puternic sărăcit de elemente de fantastic. Asemeni fraţilor Strugaţki, regizorul filmului a trecut prin mari dificultăţi pentru a-l realiza, culminând cu motive care au grăbit moartea sa şi a unor actori care au participat la filmări.
Miercuri când am ajuns acasă şi mi-am verificat cutia poştală, am găsit în interiorul acesteia, înafară de obişnuitele facturi, o carte. Vecinul meu, scriitorul, mi-o strecurase în poştă. Voiam oricum s-o cumpăr de la un anumit anticariat care se închide la aceeaşi oră la care termin şi eu programul de lucru şi pe al cărui anticar l-am auzit odată plângându-se cuiva că lucrează de câţva ani acolo şi nu intră aproape nimeni ca să cumpere o carte. Despre cartea asta nouă de am primit-o în poştă n-am să scriu decât că se numeşte On/Off şi este un volum de poveşti scurte. Volum e o denumire destul de ciudată, întrucât cartea are în jur de 70 de pagini, deci nu are cine ştie ce volum, dimensional vorbind. Astăzi am terminat de citit cartea şi am să-i las autorului contravaloarea ei într-un plic pe care am să i-l strecor în cutia poştală.
Acesta este titlul ultimei cărţi a lui Ioan Buteanu, vecin de scară şi fost profesor de română pe când eram în clasa a opta. Titlul şi coperta cărţii ne-ar putea induce în eroare, întrucât în paginile ei vom descoperi de fapt povestea fantastică a unui un peşte plictisit dintr-o baltă obişnuită – un tău mocirlos populat de câţva peşti, broaşte, bivoli ocazionali, având în imediata apropiere un transformator electric mare şi zumzăitor. Printr-un concurs de împrejurări peştişorul nostru sfârşeşte într-un borcan de murături din camera unor copii, unde descoperă noi forme de comunicare, datorită cărora are mai apoi o întâlnire neaşteptată cu Charles Darwin. Evoluează, ca să spunem aşa – până când ajunge într-un punct mort. Şi cum pisica, unduitoare, plutind parcă în mersul ei uşor, este forma finală a oricărei evoluţii, chiar şi peştişorul nostru tinde a sfârşi în cele din urmă sub o formă felină. Va reuşi el oare, sau se va zbate degeaba, precum un peşte pe uscat?
Arkadi şi Boris Strugaţki sunt cunoscuţi în special datorită faimoasei ecranizări a lui Andrei Tarkovski, Călăuza, după romanul lor, Picnic la marginea drumului. Hotelul “La crucea alpinistului” este un roman poliţist ştiinţifico-fantatsic a cărui acţiune se petrece într-un un hotel situat în interiorul unei văi izolate din Alpi.
Inspectorul de poliţie Peter Glebski pleacă în concediu la munte sperând să schieze şi să se relaxeze. Proaspăt ajuns la hotel, el este martorul unor evenimente ciudate pe care patronul le pune pe seama unui alpinist ce şi-a pierdut de curând viaţa escaladând un vârf din apropiere. Astfel, în hotel apar pipe fumegânde fără proprietar, urme de picioare desculţe pe podea, duşuri care funcţionază din proprie iniţiativă sau pantofi lăsaţi la uscat care dispar şi apar de la sine în alte încăperi.
Rând pe rând, inspectorul intră în contact cu ceilalţi oaspeţi care se dovedesc a fi nişte indivizi destul de pestriţi: un iluzionist de renume, acompaniat de unicul copil al scumpului său frate defunct, un fizician excentric care se caţără pe cele mai dificile suprafeţe, un bogătaş morocănos şi frumoasa sa soţie mondenă, un prezumptiv avocat în probleme de minori care soseşte însoţit de o namilă de viking ce se recomanda drept funcţionar de stat. Acestora li se adaugă patronul hotelului, mecanic priceput şi inventator, menajera, o femeie destul de proastă şi un Saint-Bernard surprizător de inteligent. Misterul care pluteşte în jurul anturajului este amplificat şi mai mult de către patron, care se lansează adesea în discuţii despre alchimişti, vrăjitori sau fantome.
La scurt timp are loc o crimă; apare un cadavru în împrejurări misterioase, ies la iveală diverse ipoteze care sunt însă contrazise de diferite evenimente inexplicabile. Situaţia se complică şi mai mult când o avalanşă blochează calea de acces spre hotel, izolând personajele nostre faţă de lumea exterioară. Curând, inspectorul nostru realizează că lucrurile nu sunt tocmai ceea ce par — toate indiciile sale duc spre explicaţii transcendentale. Chiar şi aşa, ce inspector de poliţie în toate minţile ar presupune că unii dintre suspecţii săi sunt extratereştri?
Romanul fraţilor Strugaţki povesteşte nu atât despre fantome, zombi, vârcolaci şi farfurii zburătoare, cât despre o recurentă dilemă umană — cum am reacţiona în cazul unui contact cu o altă civilizaţie?