Posts Tagged ‘cărți’

Carți

Sunday, April 17th, 2016

A. a cumpărat o carte delicioasă pe care voiam să o iau și eu, dar am renunțat când am văzut prețul. Se numește Arta bucătăriei sovietice, de Anya von Bremzen. Zice pe copertă că-i o poveste despre mâncare și nostalgie. Nu e carte de bucate, dar Stalin e pomenit foarte des în text. Asta se întâmplă când terorizezi o țară întreagă vreme de mulți ani – ești pomenit. Not in a good way. Mi-e cam greu s-o las din mână, dar va trebui pentru că am de terminat Victory a lui Joseph Conrad pe care am început-o anul trecut în septembrie pentru ca să trag de un capitol vreo patru sau cinci luni din cauză că tot luam somn și îmi cădea cartea din mână.

Radu Niciporuc a publicat cartea pe care o așteptam demult. Îi spune Pascal desenează corăbii. Abia aștept să mi-o iau. Am citit cândva în Dilemateca niște fragmente care mi-au plăcut tare mult.

Ioan Buteanu are pe 21 lansare la o carte nouă cu tema religioasă.

Lecturi și amintiri

Thursday, August 1st, 2013

Aveam nevoie să-mi omor timpul cât o aștepam într-o cafenea pe O. Cum nu-mi place deloc să stau într-un local de unul singur și să mă uit pe pereți sau să ascult conversațiile plictisitoare ale străinilor, am intrat în librăria de alături și mi-am cumpărat cartea asta de la librarul cu femeia obraznică. Dacă prima piesă mi-a luat o lună s-o citesc cu întreruperi, în paralel cu alte cărți, Nina am citit-o în câteva ore.

Astăzi mi-am cumpărat Rătăcitorii de Olga Tokarczuk. Pare o lectură bună, mai ales după ce am descoperit  în primele pagini că părinții autoarei călătoreau cu Škoda și cu cortul, cărând cu ei scaune pliante și trusa de camping. Asta mi-a amintit de bunicii mei care aveau și ei o Škoda albă cu care mergeam la pădure în mod fraudulos și pe drumuri ocolite – asta pentru că pe vremea pantofarului împușcat din Scornicești nu aveai voie să circuli cu mașina decât în zilele pare sau impare, în funcție de ultima cifră a numărului de înmatriculare. Bunicul meu mai încerca uneori să fenteze regulile absurde din timpul regimului de tristă amintire. Odată a mâzgălit ultima cifră a numărului cu cretă albă, pentru că tăiase porcul și trebuia transportat exact într-o zi cu paritate neconvenabilă. Amintirile astea au oarecum legătură și cu Rătăcitorii, deoarece comuniștii ne-au ținut în loc ani de zile, încuiați după Cortina de Fier.

„Stând pe dig, fixând cu privirea apa, mi-am dat seama că – în pofida oricăror pericole – întotdeauna e mai bine când cineva se află în mișcare decât atunci când stă pe loc; că e mai nobilă schimbarea decât statornicia; că tot ce e nemișcat va fi supus degradării și se va preschiba în praf și pulbere, în timp ce tot ceea ce se află în mișcare va dura chiar și o eternitate.”

– Olga Tokarczuk, Rătăcitorii

Furt de carte

Saturday, May 18th, 2013

Mă aflu împreună cu O. în Librăria Humanitas la casierie, cu cărți în valoare de 64,8 lei pe tejghea când intră val-vârtej o femeie obraznică, îmbrăcată în roșu, foarte aranjată și cocoțată pe tocuri. Revendică nuștiuce carte cu călugărul nuștiucare. Clienții din fața tejghelei invizibili. Cartea nu mai e pe stoc de vreo doi ani conform librarului. Chiar nicăieri nu mai e pe stoc? Nu, nici măcar la editură. Ar putea librarul să-i recomande altceva? Persoana în cauză pleacă în spate să-i recomande femeii obraznice o altă carte.

Cum consumasem un pahar de vin alb și o cafea mare înainte, îmi trece prin minte o idee deplasată: să vâr cărțile în geantă și s-o tai pe ușă afară. Să mă fugărească librarul prin oraș. Domnu, domnu, n-ați plătit! Sunt perfect conștient că n-am plătit, mergi înapoi la blonda ta obraznică și la călugărul ei erudit. Să scrie în presa locală că un individ îmbrăcat în pantaloni de pijama a furat trei cărți dintr-o libărie și a fugit cu ele. Setea de cultură depășește orice limite în ziua de azi.

O. mă trezește la realitate în timp util. Vezi că A. îl știe pe ăsta și o să-i spună. Grozav. Librarul însă nu lipsește mult și-mi încasează banii. Planul meu de a dispărea cu cărițle eșuează lamentabil.

Lecturi recente

Saturday, March 19th, 2011

Citesc în paralel Curcubeul dublu al lui Alexandru Vlad și Cometa Hale-Bopp a lui Daniel Vighi. Ultimul scrie povestiri de ± 1330 de semne cu amintiri din comunism și tranziție. Subiectele gravitează liber în jurul cometei. Vlad povestește întâmplări dintr-un sat situat de-a lungul unul drum național pe care mugesc accelerând camioane, dintr-o țară est europeană prospăt scăpată de sub comunism, care bate la ușa Europei. Capitolele, deși par a fi povestiri scurte la prima vedere, au continuitate. Găsiți aici un articol despre carte, apărut în revista Echinox.

Înot sincron

Saturday, November 6th, 2010

Cele scrise mai jos reprezintă părerea mea, total irelevantă, despre această carte. E scrisă sub forma unui răspuns, deoarece cartea în sine este la rândul ei un dialog. Nu este o recenzie.

Știu că o carte nu se judecă după copertă, la fel cum oamenii nu se judecă după îmbrăcăminte, însă tot ce scrie pe coperta s-a dovedit a fi adevarat. E un dialog fluid, personal și fără imagini, altele decât cele care reies din text. Mi-au plăcut mai mult părțile personale, poveștile de la bazin, de la Măguri, Alun, Grădina Zoologică Turda, etc. Gicu se îngrijorează degeaba în privința exprimărilor limitate; am citit foarte ușor părțile scrise de el. Când ești sincer nu prea ai cum s-o dai în bară. Voicu m-a cam amețit pe alocuri, nu pentru că n-ar fi sincer, ci pentru că așa scrie el uneori, amețitor. Dar m-a făcut să râd, nu odată.

Nu am așteptat răspunsuri de la această carte. Am citit-o doar pentru că eram curios ce aveați de spus. M-a lămurit cum stau lucrurile cu fotografia? Nu. Nici nu ar avea cum. Fotografia e doar un alt mod de a ne pune întrebări despre viață și despre lumea în care trăim. Nu oferă răspunsuri complete, nici certitudini matematice. M-a lămurit această carte despre cum să fac fotografii mai bune? Poate, dar asta depinde exclusiv de mine. Sunt de acord cu tot ce-ați scris? Nu neapărat. M-a ajutat să vă cunosc mai bine? Cu certitudine. Aș reciti cartea? Poate, cândva peste ani. Aș recomanda-o altora? Cu siguranță.

Oricum, vă mulțumesc pentru că ați scris o carte sinceră despre fotografie. În limba română. E un vid informațional în privința asta. Dar începe să se umple, în ritmul unei broaște țestoase.

Deziluzii

Monday, November 23rd, 2009

‘Acum văd cu bucurie că Negru și-a însușit o altă lecție importantă: dacă nu dorești să ai deziluzii în pictură și în artă, trebuie să ai grijă să nu-ți faci o meserie din ele. Oricât de talentat și de iscusit ai fi, caută banii și puterea în altă parte, astfel încât să nu te superi pe artă dacă nu te alegi cu nimic de pe urma harului și a muncii tale.’

– Orhan Pamuk, Mă numesc Roșu

Motanul nu lucrează

Thursday, September 3rd, 2009

‘Am coborât din mașină și am început să șterg parbrizul. Brusc, ceva începu să-mi joace deasupra capului. M-am uitat împrejur. Deasupra porții se facea cât mai comod un gigantic motan cenușiu-închis, pestriț, de când sunt n-am mai văzut așa ceva. Lenevea sătul, uitându-se nepăsător la mine cu ochii lui galbeni. “Psss-pss-pss”, m-am pomenit chemându-l din reflex. Motanul căscă politicos și distant, arătându-și colții, scoase din gâtlej un sunet răgușit, apoi se întoarse și începu să privească în curtea interioară.’

– Arkadi & Boris Strugațki,  Lunea începe sâmbătă; Jimmy Smith, The Cat

Picnic la marginea drumului

Sunday, July 26th, 2009

Dintre toate cărțile fraților Strugațki, Picnicul deține cea mai mare cotă de popularitate pe plan mondial. Din cauza cenzurii, acest roman a fost publicat la opt ani de la finalizarea manuscrisului, cu mari greutăți din partea autorilor, numeroase apeluri către diverse comitete și nenumărate corecturi înjositoare asupra textului. Inspirat de această carte, regizorul Andrei Tarkovski a decis să toarne un film, care s-a materializat după nenumărate probleme și nu mai puțin de unsprezece variante de scenariu. Scenariștii sunt nimeni alții decât autorii cărții. Deși Picnicul este punctul de plecare pentru Stalker, filmul urmărește o altă poveste decât cartea. Totuși, anumite elemente din carte, în special concluzia acesteia, se păstrează și în filmul lui Tarkovski.

Picnicul începe cu un scurt interviu radiodifuzat cu un anume doctor Pilmann, care introduce anumite aspecte despre apariția Zonei în urma Vizitei străinilor. Din acest interviu aflăm și despre stalkeri, acești temerari care își asumă riscul pătrunderii neautorizate în Zonă de unde fură cam tot ce găsesc și pot valorifica ulterior.

Denumirea de stalker a apărut probabil în timpul procesului de creație, încă de la primele pagini ale textului și provine de la verbul englezesc to stalk – a se furișa, a veni tiptil. Autorii nu au preluat acest cuvânt din dicționar, ci din cartea lui Rudyard Kipling, Stalky & Co. În romanul lui Kipling, Stalky este un tânăr isteț și cam golan, liderul elevilor unui colegiu englezesc de la sfârșitul secolului XIX. Este posibil ca acest Stalky să fi folosit fraților drept model pentru personajul principal al Picnicului.

Acțiunea Picnicului este relatată la persoana întâi, din perspectiva a două personaje. Povestea evoluează odată cu Redrick Schuhart, un stalker, inițial angajat al institutul internațional răspunzător pentru cercetarea artefactelor recuperate din interiorul Zonei. De la Roșcovanul Schuhart aflăm în mod direct tot mai multe despre Zonă și despre lumea interlopă care o înconjoară, în jargonul specific stalkerilor.

Zona, presărată cu artefacte lăsate în urmă de către vizitatori, este totodată un sistem complex de capcane. Aceste capcane se modifică în timp și spațiu, factorul perturbator fiind însăși conștiința umană. În interiorul Zonei calea ocolită este adeseori cea sigură; orice pas greșit poate duce la pieire. Capcanele și artefactele sunt botezate de către stalkeri cu diverse nume colorate, ochelariștii de la institut având însă propriile lor denumiri, ceva mai explicative.

În cel de-al doilea capitol, il regăsim pe Schuhart la 28 de ani, căsătorit, fără ocupație stabilă și cu un copil mutant, Maimuțica. Tot de aici aflăm despre existența Globului de Aur, un artefact aflat în interiorul Zonei, despre care se spune că poate îndeplini anumite dorințe. Acest Glob de Aur este  conceptul în jurul căruia se cristalizează concluzia cărții. În Stalker îl vom regăsi sub forma unei camere, spre care sunt călăuziți pe căi ocolite cei doi temerari, Scriitorul și Profesorul.

Penultimul capitol, spre deosebire de celelalte, este povestit de Richard Nunan, prieten al Roșcovanului și angajat al furnizorului de echipament electronic pentru institut. Acest capitol ne furnizează explicația titlului romanului, prin ipoteza docotorului Pilmann. Vizitatorii sunt asimilați unor turiști care opresc într-o poieniță de la marginea drumului pentru un picnic. După plecare, excursioniștii neglijenți lasă în urmă diverse obiecte: ambalaje de bomboane, cutii de conserve, sticle goale, cârpe, ulei de motor scurs, becuri arse, o cheie, etc. Animalele, păsările, insectele care au asistat îngrozite la tot spectacolul, ies din adăposturile lor și încep să scotocească curioase printre aceste resturi.

Capitolul final servește drept concluzie, fiind cel care leagă în cea mai mare măsură Picnicul de Stalker. Schuhart revine în Zonă, în căutarea Globului de Aur. Ne este descris drumul urmat de Schuhart și gândurile lui, din ce în ce mai învălmășite pe măsură ce se apropie de mașina dorințelor.

Spre deosebire Picnic, care este o lectură ușoară scrisă într-un limbaj accesibil, filmul lui Tarkovsky este greoi și înțesat de semificații filozofice – motiv pentru care vă recomand mai întâi lectura cărții și doar apoi vizionarea filmului. Pentru a putea fi filmat în condițiile de la vremea aceea din Uniunea Sovietică, scenariul a fost puternic epurat de elemente fantastice. Asemeni fraților Strugațki, regizorul filmului a trecut prin mari dificultăți pentru a-l realiza, culminând cu motive care au grăbit moartea sa și a unor actori care au participat la filmări.

Un altfel de carte prin poștă

Saturday, July 18th, 2009

Miercuri când am ajuns acasă și mi-am verificat cutia poștală, am găsit în interiorul acesteia, înafară de obișnuitele facturi, o carte. Vecinul meu, scriitorul, mi-o strecurase în poștă. Voiam oricum s-o cumpăr de la un anumit anticariat care se închide la aceeași oră la care termin și eu programul de lucru și pe al cărui anticar l-am auzit odată plângându-se cuiva că lucrează de câțva ani acolo și nu intră aproape nimeni ca să cumpere o carte. Despre cartea asta nouă de am primit-o în poștă n-am să scriu decât că se numește On/Off și este un volum de povești scurte. Volum e o denumire destul de ciudată, întrucât cartea are în jur de 70 de pagini, deci nu are cine știe ce volum, dimensional vorbind. Astăzi am terminat de citit cartea și am să-i las autorului contravaloarea ei într-un plic pe care am să i-l strecor în cutia poștală.

Dintr-un tufiș se aude “miau!”

Wednesday, July 1st, 2009

Acesta este titlul ultimei cărți a lui Ioan Buteanu, vecin de scară și fost profesor de română pe când eram în clasa a opta. Titlul și coperta cărții ne-ar putea induce în eroare, întrucât în paginile ei vom descoperi de fapt povestea fantastică a unui un pește plictisit dintr-o baltă obișnuită – un tău mocirlos populat de câțva pești, broaște, bivoli ocazionali, având în imediata apropiere un transformator electric mare și zumzăitor. Printr-un concurs de împrejurări peștișorul nostru sfârșește într-un borcan de murături din camera unor copii, unde descoperă noi forme de comunicare, datorită cărora are mai apoi o întâlnire neașteptată cu Charles Darwin. Evoluează, ca să spunem așa – până când ajunge într-un punct mort. Și cum pisica, unduitoare, plutind parcă în mersul ei ușor, este forma finală a oricărei evoluții, chiar și peștișorul nostru tinde a sfârși în cele din urmă sub o formă felină. Va reuși el oare, sau se va zbate degeaba, precum un pește pe uscat?