Posts Tagged ‘Arkadi & Boris Strugațki’

Motanul nu lucrează

Thursday, September 3rd, 2009

‘Am coborât din mașină și am început să șterg parbrizul. Brusc, ceva începu să-mi joace deasupra capului. M-am uitat împrejur. Deasupra porții se facea cât mai comod un gigantic motan cenușiu-închis, pestriț, de când sunt n-am mai văzut așa ceva. Lenevea sătul, uitându-se nepăsător la mine cu ochii lui galbeni. “Psss-pss-pss”, m-am pomenit chemându-l din reflex. Motanul căscă politicos și distant, arătându-și colții, scoase din gâtlej un sunet răgușit, apoi se întoarse și începu să privească în curtea interioară.’

– Arkadi & Boris Strugațki,  Lunea începe sâmbătă; Jimmy Smith, The Cat

Picnic la marginea drumului

Sunday, July 26th, 2009

Dintre toate cărțile fraților Strugațki, Picnicul deține cea mai mare cotă de popularitate pe plan mondial. Din cauza cenzurii, acest roman a fost publicat la opt ani de la finalizarea manuscrisului, cu mari greutăți din partea autorilor, numeroase apeluri către diverse comitete și nenumărate corecturi înjositoare asupra textului. Inspirat de această carte, regizorul Andrei Tarkovski a decis să toarne un film, care s-a materializat după nenumărate probleme și nu mai puțin de unsprezece variante de scenariu. Scenariștii sunt nimeni alții decât autorii cărții. Deși Picnicul este punctul de plecare pentru Stalker, filmul urmărește o altă poveste decât cartea. Totuși, anumite elemente din carte, în special concluzia acesteia, se păstrează și în filmul lui Tarkovski.

Picnicul începe cu un scurt interviu radiodifuzat cu un anume doctor Pilmann, care introduce anumite aspecte despre apariția Zonei în urma Vizitei străinilor. Din acest interviu aflăm și despre stalkeri, acești temerari care își asumă riscul pătrunderii neautorizate în Zonă de unde fură cam tot ce găsesc și pot valorifica ulterior.

Denumirea de stalker a apărut probabil în timpul procesului de creație, încă de la primele pagini ale textului și provine de la verbul englezesc to stalk – a se furișa, a veni tiptil. Autorii nu au preluat acest cuvânt din dicționar, ci din cartea lui Rudyard Kipling, Stalky & Co. În romanul lui Kipling, Stalky este un tânăr isteț și cam golan, liderul elevilor unui colegiu englezesc de la sfârșitul secolului XIX. Este posibil ca acest Stalky să fi folosit fraților drept model pentru personajul principal al Picnicului.

Acțiunea Picnicului este relatată la persoana întâi, din perspectiva a două personaje. Povestea evoluează odată cu Redrick Schuhart, un stalker, inițial angajat al institutul internațional răspunzător pentru cercetarea artefactelor recuperate din interiorul Zonei. De la Roșcovanul Schuhart aflăm în mod direct tot mai multe despre Zonă și despre lumea interlopă care o înconjoară, în jargonul specific stalkerilor.

Zona, presărată cu artefacte lăsate în urmă de către vizitatori, este totodată un sistem complex de capcane. Aceste capcane se modifică în timp și spațiu, factorul perturbator fiind însăși conștiința umană. În interiorul Zonei calea ocolită este adeseori cea sigură; orice pas greșit poate duce la pieire. Capcanele și artefactele sunt botezate de către stalkeri cu diverse nume colorate, ochelariștii de la institut având însă propriile lor denumiri, ceva mai explicative.

În cel de-al doilea capitol, il regăsim pe Schuhart la 28 de ani, căsătorit, fără ocupație stabilă și cu un copil mutant, Maimuțica. Tot de aici aflăm despre existența Globului de Aur, un artefact aflat în interiorul Zonei, despre care se spune că poate îndeplini anumite dorințe. Acest Glob de Aur este  conceptul în jurul căruia se cristalizează concluzia cărții. În Stalker îl vom regăsi sub forma unei camere, spre care sunt călăuziți pe căi ocolite cei doi temerari, Scriitorul și Profesorul.

Penultimul capitol, spre deosebire de celelalte, este povestit de Richard Nunan, prieten al Roșcovanului și angajat al furnizorului de echipament electronic pentru institut. Acest capitol ne furnizează explicația titlului romanului, prin ipoteza docotorului Pilmann. Vizitatorii sunt asimilați unor turiști care opresc într-o poieniță de la marginea drumului pentru un picnic. După plecare, excursioniștii neglijenți lasă în urmă diverse obiecte: ambalaje de bomboane, cutii de conserve, sticle goale, cârpe, ulei de motor scurs, becuri arse, o cheie, etc. Animalele, păsările, insectele care au asistat îngrozite la tot spectacolul, ies din adăposturile lor și încep să scotocească curioase printre aceste resturi.

Capitolul final servește drept concluzie, fiind cel care leagă în cea mai mare măsură Picnicul de Stalker. Schuhart revine în Zonă, în căutarea Globului de Aur. Ne este descris drumul urmat de Schuhart și gândurile lui, din ce în ce mai învălmășite pe măsură ce se apropie de mașina dorințelor.

Spre deosebire Picnic, care este o lectură ușoară scrisă într-un limbaj accesibil, filmul lui Tarkovsky este greoi și înțesat de semificații filozofice – motiv pentru care vă recomand mai întâi lectura cărții și doar apoi vizionarea filmului. Pentru a putea fi filmat în condițiile de la vremea aceea din Uniunea Sovietică, scenariul a fost puternic epurat de elemente fantastice. Asemeni fraților Strugațki, regizorul filmului a trecut prin mari dificultăți pentru a-l realiza, culminând cu motive care au grăbit moartea sa și a unor actori care au participat la filmări.

Hotelul “La crucea alpinistului”

Sunday, June 14th, 2009

Arkadi și Boris Strugațki sunt cunoscuți în special datorită faimoasei ecranizări a lui Andrei Tarkovski, Călăuza, după romanul lor, Picnic la marginea drumului. Hotelul “La crucea alpinistului” este un roman polițist științifico-fantatsic a cărui acțiune se petrece într-un un hotel situat în interiorul unei văi izolate din Alpi.

Inspectorul de poliție Peter Glebski pleacă în concediu la munte sperând să schieze și să se relaxeze. Proaspăt ajuns la hotel, el este martorul unor evenimente ciudate pe care patronul le pune pe seama unui alpinist ce și-a pierdut de curând viața escaladând un vârf din apropiere. Astfel, în hotel apar pipe fumegânde fără proprietar, urme de picioare desculțe pe podea, dușuri care funcționază din proprie inițiativă sau pantofi lăsați la uscat care dispar și apar de la sine în alte încăperi.

Rând pe rând, inspectorul intră în contact cu ceilalți oaspeți care se dovedesc a fi niște indivizi destul de pestriți: un iluzionist de renume, acompaniat de unicul copil al scumpului său frate defunct, un fizician excentric care se cațără pe cele mai dificile suprafețe, un bogătaș morocănos și frumoasa sa soție mondenă, un prezumptiv avocat în probleme de minori care sosește însoțit de o namilă de viking ce se recomanda drept funcționar de stat. Acestora li se adaugă patronul hotelului, mecanic priceput și inventator, menajera, o femeie destul de proastă și un Saint-Bernard surprizător de inteligent. Misterul care plutește în jurul anturajului este amplificat și mai mult de către patron, care se lansează adesea în discuții despre alchimiști, vrăjitori sau fantome.

La scurt timp are loc o crimă; apare un cadavru în împrejurări misterioase, ies la iveală diverse ipoteze care sunt însă contrazise de diferite evenimente inexplicabile. Situația se complică și mai mult când o avalanșă blochează calea de acces spre hotel, izolând personajele nostre față de lumea exterioară. Curând, inspectorul nostru realizează că lucrurile nu sunt tocmai ceea ce par — toate indiciile sale duc spre explicații transcendentale. Chiar și așa, ce inspector de poliție în toate mințile ar presupune că unii dintre suspecții săi sunt extratereștri?

Romanul fraților Strugațki povestește nu atât despre fantome, zombi, vârcolaci și farfurii zburătoare, cât despre o recurentă dilemă umană — cum am reacționa în cazul unui contact cu o altă civilizație?