null blog

Am aparatul foto la gât. Îs rupt de foame, proaspăt venit de la ceva instalare, în faţă la ceva patiserie. Îmi iau ultimul foietaj cu brânză sărată, că doar e frumos să te murdăreşti pe bluză cu firmituri şi să mai aibă şi vrăbiile ce mânca. Zic merci la tanti şi plec. Mă opreşte unu. Şapcă cu cozoroc, geacă de blugi ponosită, bicicletă semi-puşcată de oraş, plase de supermarket, pline cu nu-vreau-să-ştiu-ce, agăţate de ghidon. Mă întreabă în engleză dacă vorbesc limba respctivă. Da, o vorbesc. Zice că nu are loc de muncă, că îi e foame sau aşa ceva şi-mi arată nuştiuce tatuat sau scris cu pixul pe mână. Probabil textul. Îi dau doi lei să-şi ia o plăcintă sau ceva. Plec. Îm momentul imediat următor, îmi dau seama că nu sunt turist străin, respectivul nu voia indicaţii despre cum să ajungă la gară, că probabil nu voia nici de mâncare, ci de băut şi mai ales că m-o făcut. Să-i fie de bine.