Dintre toate cărţile fraţilor Strugaţki, Picnicul deţine cea mai mare cotă de popularitate pe plan mondial. Din cauza cenzurii, acest roman a fost publicat la opt ani de la finalizarea manuscrisului, cu mari greutăţi din partea autorilor, numeroase apeluri către diverse comitete şi nenumărate corecturi înjositoare asupra textului. Inspirat de această carte, regizorul Andrei Tarkovski a decis să toarne un film, care s-a materializat după nenumărate probleme şi nu mai puţin de unsprezece variante de scenariu. Scenariştii sunt nimeni alţii decât autorii cărţii. Deşi Picnicul este punctul de plecare pentru Stalker, filmul urmăreşte o altă poveste decât cartea. Totuşi, anumite elemente din carte, în special concluzia acesteia, se păstrează şi în filmul lui Tarkovski.
Picnicul începe cu un scurt interviu radiodifuzat cu un anume doctor Pilmann, care introduce anumite aspecte despre apariţia Zonei în urma Vizitei străinilor. Din acest interviu aflăm şi despre stalkeri, aceşti temerari care îşi asumă riscul pătrunderii neautorizate în Zonă de unde fură cam tot ce găesesc şi pot valorifica ulterior.
Denumirea de stalker a apărut probabil în timpul procesului de creaţie, încă de la primele pagini ale textului şi provine de la verbul englezesc to stalk – a se furişa, a veni tiptil. Autorii nu au preluat acest cuvânt din dicţionar, ci din cartea lui Rudyard Kipling Stalky & Co. În romanul lui Kipling, Stalky este un tânăr isteţ şi cam golan, liderul elevilor unui colegiu englezesc de la sfârşitul secolului XIX. Este posibil ca acest Stalky să fi folosit fraţilor drept model pentru personajul principal al Picnicului.
Acţiunea Picnicului este relatată la persoana I, din perspectiva a două personaje. Povestea evoluează odată cu Redrick Schuhart, un stalker, iniţial angajat al institutul internaţional răspunzător pentru cercetarea artefactelor recuperate din interiorul Zonei. De la Roşcovanul Schuhart aflăm în mod direct tot mai multe despre Zonă şi despre lumea interlopă care o înconjoară, în jargonul specific stalkerilor.
Zona, presărată cu artefacte lăsate în urmă de către vizitatori, este totodată un sistem complex de capcane. Aceste capcane se modifică în timp şi spaţiu, factorul perturbator fiind însăşi conştiinţa umană. În interiorul Zonei calea ocolită este adeseori cea sigură; orice pas greşit poate duce la pieire. Capcanele şi artefactele sunt botezate de către stalkeri cu diverse nume colorate, ochelariştii de la institut având însă propriile lor denumiri, ceva mai explicative.
În cel de-al doilea capitol, il regăsim pe Schuhart la 28 de ani, căsătorit, fără ocupaţie stabilă şi cu un copil mutant, Maimuţica. Tot de aici aflăm despre existenţa Globului de Aur, un artefact aflat în interiorul Zonei, despre care se spune că poate îndeplini anumite dorinţe. Acest Glob de Aur este conceptul în jurul căruia se cristalizează concluzia cărţii. În Stalker îl vom regăsi sub forma unei camere, spre care sunt călăuziţi pe căi ocolite cei doi temerari, Scriitorul şi Profesorul.
Penultimul capitol, spre deosebire de celelalte, este povestit de Richard Nunan, prieten al Roşcovanului şi angajat al furnizorului de echipament electronic pentru institut. Acest capitol ne furnizează explicaţia titlului romanului, prin ipoteza docotorului Pilmann. Vizitatorii sunt asimilaţi unor turişti care opresc într-o poeniţă de la marginea drumului pentru un picnic. După plecare, excursioniştii neglijenţi lasă în urmă diverse obiecte: ambalaje de bomboane, cutii de conserve, sticle goale, cârpe, ulei de motor scurs, becuri arse, o cheie, etc. Animalele, păsările, insectele care au asistat îngrozite la tot spectacolul, ies din adăposturile lor şi încep să scotocească curioase printre aceste resturi.
Capitolul final serveşte drept concluzie, fiind cel care leagă în cea mai mare măsură Picnicul de Stalker. Schuhart revine în Zonă, în căutarea Globului de Aur. Ne este descris drumul urmat de Schuhart şi gândurile lui, din ce în ce mai învălmăşite pe măsură ce se apropie de maşina dorinţelor.
Spre deosebire Picnic, care este o lectură uşoară scrisă într-un limbaj accesibil, filmul lui Tarkovsky este greoi şi înţesat de semificaţii filozofice – motiv pentru care vă recomand mai întâi lectura cărţii şi doar apoi vizionarea filmului. Pentru a putea fi filmat în condiţiile de la vremea aceea din Uniunea Sovietică, scenariul a fost puternic sărăcit de elemente de fantastic. Asemeni fraţilor Strugaţki, regizorul filmului a trecut prin mari dificultăţi pentru a-l realiza, culminând cu motive care au grăbit moartea sa şi a unor actori care au participat la filmări.