Îmi amintesc relativ bine ziua de 27 aprilie 1986 deşi eram mic atunci, aveam doar şase ani. Plecasem cu părinţii în excursie la Tarniţa, un lac de acumulare din apropierea Clujului. Am mers la ceva peninsulă, cu Dacia verde a părinţilor mei. Era cer senin şi arşiţă mare. Ne-au însoţit nişte prieteni de familie, tanti Mioara şi nenea Sile. Nena Sile era alergic la polen; i s-au înroşit ochii şi nu se simţea grozav. Spre amiază ai mei au aflat de la radio despre accidentul nuclear de la Cernobîl. Ne-am strâns lucrurile şi am plecat cu toţii în grabă spre casele noastre. Prinsesem câţiva cărăbuşi de mai pe care mi i-a aruncat mama din cauză că puteau fi radioactivi. La vârsta aceea nu înţelegeam foarte bine ce e aceea radioactivitate şi mi-a părut rău după ei. A trebuit să mă culc devreme; făcusem insolaţie şi mă durea capul. Afară, soarele după-amiezii răzbătea prin viţa de vie de pe terasa noastră.
La scurtă vreme după aceea a venit şi 1 mai muncitoresc, cu defilări şi cuvântări ale tovarăşului pe care le auzeam la radioul cu galenă împământat la ţeava de gaz a sobei de teracotă. Altceva nu prindeai cu el decât Radio România, iar pe acel post de radio nu auzeai decât cuvântarile tovarăşului, ştiri despre cel mai iubit conducător al poporului şi soţia sa academician sau fabulaţii despre planuri cincinale depăşite.
Poate de asta asociez aproape de fiecare dată Ziua Muncii cu accidentul nuclear de la Cernobîl. În mintea mea cele două evenimente sunt strâns legate, în special când văd cărăbuşi de mai calcifiaţi sub soarele dogoritor.
