Archive for the ‘Books’ Category

Strugatsky novel inspires new theory?

Thursday, December 30th, 2010

A couple of days ago, while browsing Tech Review we encountered an article about a new theory that suggests gravity emerges from quantum information. Wait! Wasn’t a version of this the central idea of the novel Definitely Maybe by the Strugatsky brothers? Indeed it was. In order to maximise entropy, the Universe is pulling tricks on us. According to Erik Verlinde’s theory, it does this by generating a force that redistributes matter. The mysterious force in the novel turns out to be gravity in Verlinde’s theory. Both ideas arise as a consequence to the second law of thermodynamics.

Înot sincron

Saturday, November 6th, 2010

Cele scrise mai jos reprezintă părerea mea, total irelevantă, despre această carte. E scrisă sub forma unui răspuns, deoarece cartea în sine este la rândul ei un dialog. Nu este o recenzie.

Știu că o carte nu se judecă după copertă, la fel cum oamenii nu se judecă după îmbrăcăminte, însă tot ce scrie pe coperta s-a dovedit a fi adevarat. E un dialog fluid, personal și fără imagini, altele decât cele care reies din text. Mi-au plăcut mai mult părțile personale, poveștile de la bazin, de la Măguri, Alun, Grădina Zoologică Turda, etc. Gicu se îngrijorează degeaba în privința exprimărilor limitate; am citit foarte ușor părțile scrise de el. Când ești sincer nu prea ai cum s-o dai în bară. Voicu m-a cam amețit pe alocuri, nu pentru că n-ar fi sincer, ci pentru că așa scrie el uneori, amețitor. Dar m-a făcut să râd, nu odată.

Nu am așteptat răspunsuri de la această carte. Am citit-o doar pentru că eram curios ce aveați de spus. M-a lămurit cum stau lucrurile cu fotografia? Nu. Nici nu ar avea cum. Fotografia e doar un alt mod de a ne pune întrebări despre viață și despre lumea în care trăim. Nu oferă răspunsuri complete, nici certitudini matematice. M-a lămurit această carte despre cum să fac fotografii mai bune? Poate, dar asta depinde exclusiv de mine. Sunt de acord cu tot ce-ați scris? Nu neapărat. M-a ajutat să vă cunosc mai bine? Cu certitudine. Aș reciti cartea? Poate, cândva peste ani. Aș recomanda-o altora? Cu siguranță.

Oricum, vă mulțumesc pentru că ați scris o carte sinceră despre fotografie. În limba română. E un vid informațional în privința asta. Dar începe să se umple, în ritmul unei broaște țestoase.

Totul e bine când se termină prost II

Monday, June 21st, 2010

“Ce-ai căutat în Siberia? Sport extrem? Uite aici sport extrem – închisoarea rusească!”

Am terminat de citit cartea lui Walter, Totul e bine când se termină prost. A fost captivantă, deși la început credeam că îmi va fi greu să citesc ceea ce este în mare măsură un fel de jurnal din pușcărie. Probabil că ar fi o lectură interesantă pentru oricine intenționează să călătorească prin Rusia – chair dacă nu tocmai până la Vladivostok, într-o Dacie răblăgită, însoțit un coleg pe care îl cunoști destul de sumar și de niște urmăritori obscuri care-ți dau constant târcoale. Este o carte despre cum poți ajunge în închisoare dintr-o glumă proastă, acuzat fiind de “furnizare de false informații teroriste”, despre cum e viața pe-acolo și cum poți să o iei razna crezând că totul este o farsă.

Totul e bine când se termină prost

Tuesday, April 13th, 2010

Walter Ghidibaca își lansează pe 16 aprilie cartea despre excursia sa la Vladivostok, excursie încheiată cu o glumă, o arestare, o condamnare și 8 luni de pușcărie în Rusia. Povestea este cât se poate de adevărată. Mai multe citiți pe blogul lui.

A scris și Adi Dohotaru despre asta.

Picnic la marginea drumului

Sunday, July 26th, 2009

Dintre toate cărțile fraților Strugațki, Picnicul deține cea mai mare cotă de popularitate pe plan mondial. Din cauza cenzurii, acest roman a fost publicat la opt ani de la finalizarea manuscrisului, cu mari greutăți din partea autorilor, numeroase apeluri către diverse comitete și nenumărate corecturi înjositoare asupra textului. Inspirat de această carte, regizorul Andrei Tarkovski a decis să toarne un film, care s-a materializat după nenumărate probleme și nu mai puțin de unsprezece variante de scenariu. Scenariștii sunt nimeni alții decât autorii cărții. Deși Picnicul este punctul de plecare pentru Stalker, filmul urmărește o altă poveste decât cartea. Totuși, anumite elemente din carte, în special concluzia acesteia, se păstrează și în filmul lui Tarkovski.

Picnicul începe cu un scurt interviu radiodifuzat cu un anume doctor Pilmann, care introduce anumite aspecte despre apariția Zonei în urma Vizitei străinilor. Din acest interviu aflăm și despre stalkeri, acești temerari care își asumă riscul pătrunderii neautorizate în Zonă de unde fură cam tot ce găsesc și pot valorifica ulterior.

Denumirea de stalker a apărut probabil în timpul procesului de creație, încă de la primele pagini ale textului și provine de la verbul englezesc to stalk – a se furișa, a veni tiptil. Autorii nu au preluat acest cuvânt din dicționar, ci din cartea lui Rudyard Kipling, Stalky & Co. În romanul lui Kipling, Stalky este un tânăr isteț și cam golan, liderul elevilor unui colegiu englezesc de la sfârșitul secolului XIX. Este posibil ca acest Stalky să fi folosit fraților drept model pentru personajul principal al Picnicului.

Acțiunea Picnicului este relatată la persoana întâi, din perspectiva a două personaje. Povestea evoluează odată cu Redrick Schuhart, un stalker, inițial angajat al institutul internațional răspunzător pentru cercetarea artefactelor recuperate din interiorul Zonei. De la Roșcovanul Schuhart aflăm în mod direct tot mai multe despre Zonă și despre lumea interlopă care o înconjoară, în jargonul specific stalkerilor.

Zona, presărată cu artefacte lăsate în urmă de către vizitatori, este totodată un sistem complex de capcane. Aceste capcane se modifică în timp și spațiu, factorul perturbator fiind însăși conștiința umană. În interiorul Zonei calea ocolită este adeseori cea sigură; orice pas greșit poate duce la pieire. Capcanele și artefactele sunt botezate de către stalkeri cu diverse nume colorate, ochelariștii de la institut având însă propriile lor denumiri, ceva mai explicative.

În cel de-al doilea capitol, il regăsim pe Schuhart la 28 de ani, căsătorit, fără ocupație stabilă și cu un copil mutant, Maimuțica. Tot de aici aflăm despre existența Globului de Aur, un artefact aflat în interiorul Zonei, despre care se spune că poate îndeplini anumite dorințe. Acest Glob de Aur este  conceptul în jurul căruia se cristalizează concluzia cărții. În Stalker îl vom regăsi sub forma unei camere, spre care sunt călăuziți pe căi ocolite cei doi temerari, Scriitorul și Profesorul.

Penultimul capitol, spre deosebire de celelalte, este povestit de Richard Nunan, prieten al Roșcovanului și angajat al furnizorului de echipament electronic pentru institut. Acest capitol ne furnizează explicația titlului romanului, prin ipoteza docotorului Pilmann. Vizitatorii sunt asimilați unor turiști care opresc într-o poieniță de la marginea drumului pentru un picnic. După plecare, excursioniștii neglijenți lasă în urmă diverse obiecte: ambalaje de bomboane, cutii de conserve, sticle goale, cârpe, ulei de motor scurs, becuri arse, o cheie, etc. Animalele, păsările, insectele care au asistat îngrozite la tot spectacolul, ies din adăposturile lor și încep să scotocească curioase printre aceste resturi.

Capitolul final servește drept concluzie, fiind cel care leagă în cea mai mare măsură Picnicul de Stalker. Schuhart revine în Zonă, în căutarea Globului de Aur. Ne este descris drumul urmat de Schuhart și gândurile lui, din ce în ce mai învălmășite pe măsură ce se apropie de mașina dorințelor.

Spre deosebire Picnic, care este o lectură ușoară scrisă într-un limbaj accesibil, filmul lui Tarkovsky este greoi și înțesat de semificații filozofice – motiv pentru care vă recomand mai întâi lectura cărții și doar apoi vizionarea filmului. Pentru a putea fi filmat în condițiile de la vremea aceea din Uniunea Sovietică, scenariul a fost puternic epurat de elemente fantastice. Asemeni fraților Strugațki, regizorul filmului a trecut prin mari dificultăți pentru a-l realiza, culminând cu motive care au grăbit moartea sa și a unor actori care au participat la filmări.

Un altfel de carte prin poștă

Saturday, July 18th, 2009

Miercuri când am ajuns acasă și mi-am verificat cutia poștală, am găsit în interiorul acesteia, înafară de obișnuitele facturi, o carte. Vecinul meu, scriitorul, mi-o strecurase în poștă. Voiam oricum s-o cumpăr de la un anumit anticariat care se închide la aceeași oră la care termin și eu programul de lucru și pe al cărui anticar l-am auzit odată plângându-se cuiva că lucrează de câțva ani acolo și nu intră aproape nimeni ca să cumpere o carte. Despre cartea asta nouă de am primit-o în poștă n-am să scriu decât că se numește On/Off și este un volum de povești scurte. Volum e o denumire destul de ciudată, întrucât cartea are în jur de 70 de pagini, deci nu are cine știe ce volum, dimensional vorbind. Astăzi am terminat de citit cartea și am să-i las autorului contravaloarea ei într-un plic pe care am să i-l strecor în cutia poștală.

Dintr-un tufiș se aude “miau!”

Wednesday, July 1st, 2009

Acesta este titlul ultimei cărți a lui Ioan Buteanu, vecin de scară și fost profesor de română pe când eram în clasa a opta. Titlul și coperta cărții ne-ar putea induce în eroare, întrucât în paginile ei vom descoperi de fapt povestea fantastică a unui un pește plictisit dintr-o baltă obișnuită – un tău mocirlos populat de câțva pești, broaște, bivoli ocazionali, având în imediata apropiere un transformator electric mare și zumzăitor. Printr-un concurs de împrejurări peștișorul nostru sfârșește într-un borcan de murături din camera unor copii, unde descoperă noi forme de comunicare, datorită cărora are mai apoi o întâlnire neașteptată cu Charles Darwin. Evoluează, ca să spunem așa – până când ajunge într-un punct mort. Și cum pisica, unduitoare, plutind parcă în mersul ei ușor, este forma finală a oricărei evoluții, chiar și peștișorul nostru tinde a sfârși în cele din urmă sub o formă felină. Va reuși el oare, sau se va zbate degeaba, precum un pește pe uscat?

Hotelul “La crucea alpinistului”

Sunday, June 14th, 2009

Arkadi și Boris Strugațki sunt cunoscuți în special datorită faimoasei ecranizări a lui Andrei Tarkovski, Călăuza, după romanul lor, Picnic la marginea drumului. Hotelul “La crucea alpinistului” este un roman polițist științifico-fantatsic a cărui acțiune se petrece într-un un hotel situat în interiorul unei văi izolate din Alpi.

Inspectorul de poliție Peter Glebski pleacă în concediu la munte sperând să schieze și să se relaxeze. Proaspăt ajuns la hotel, el este martorul unor evenimente ciudate pe care patronul le pune pe seama unui alpinist ce și-a pierdut de curând viața escaladând un vârf din apropiere. Astfel, în hotel apar pipe fumegânde fără proprietar, urme de picioare desculțe pe podea, dușuri care funcționază din proprie inițiativă sau pantofi lăsați la uscat care dispar și apar de la sine în alte încăperi.

Rând pe rând, inspectorul intră în contact cu ceilalți oaspeți care se dovedesc a fi niște indivizi destul de pestriți: un iluzionist de renume, acompaniat de unicul copil al scumpului său frate defunct, un fizician excentric care se cațără pe cele mai dificile suprafețe, un bogătaș morocănos și frumoasa sa soție mondenă, un prezumptiv avocat în probleme de minori care sosește însoțit de o namilă de viking ce se recomanda drept funcționar de stat. Acestora li se adaugă patronul hotelului, mecanic priceput și inventator, menajera, o femeie destul de proastă și un Saint-Bernard surprizător de inteligent. Misterul care plutește în jurul anturajului este amplificat și mai mult de către patron, care se lansează adesea în discuții despre alchimiști, vrăjitori sau fantome.

La scurt timp are loc o crimă; apare un cadavru în împrejurări misterioase, ies la iveală diverse ipoteze care sunt însă contrazise de diferite evenimente inexplicabile. Situația se complică și mai mult când o avalanșă blochează calea de acces spre hotel, izolând personajele nostre față de lumea exterioară. Curând, inspectorul nostru realizează că lucrurile nu sunt tocmai ceea ce par — toate indiciile sale duc spre explicații transcendentale. Chiar și așa, ce inspector de poliție în toate mințile ar presupune că unii dintre suspecții săi sunt extratereștri?

Romanul fraților Strugațki povestește nu atât despre fantome, zombi, vârcolaci și farfurii zburătoare, cât despre o recurentă dilemă umană — cum am reacționa în cazul unui contact cu o altă civilizație?