In other news, Belarus has banned its citizens from accessing foreign Internet websites. If you’re in Belarus and are reading this now, please close the browser or risk $120 in fines. This is an extremist website promoting profane books.

Alaltăieri am descoperit în raftul de promoţii al unei librării, o carte intitulată Wakefield, apărută la editura Polirom, semnată de acelaşi autor, în traducerea aceleiaşi traducătoare. La început am ezitat s-o cumpăr, deşi era la preţ redus; descrierea de pe verso şi textul citit aleator nu m-au convins. Însă am dat la un moment dat peste o frază ce implica un colonel KGB-ul, confiscarea unor benzi cu Rolling Stones – muzică ce avea să răsune a doua zi din apartamentul cui? Aţi ghicit, al colonelului KGB. Exact impulsul de care aveam nevoie ca să cumpăr cartea. Şi bine am făcut, căci este o minunată satiră adusă societăţii americane contemporane, cu conflictele ei interetnice în era globalizării şi a comunicaţiilor electronice, cu personajele ei pestriţe – miliardari corporatişti, iniţiaţi New Age, colecţionari de artă şi ecologişti militanţi. Eroul cărţi, un anume Wakefield, duce o viaţă liniştită în bârlogul său ticsit cu cărţi. Într-o zi primeşte o vizită inoportună – nimeni altul decât Diavolul îi calcă pragul uşii. Cei doi încheie un pact la un pahar de scotch. Wakefield are un an să-şi schimbe viaţa.

Mai mult nu spun. Citiţi cartea.

Ştiu că o carte nu se judecă după copertă, la fel cum oamenii nu se judecă după îmbrăcăminte, însă tot ce scrie pe coperta s-a dovedit a fi adevarat. E un dialog fluid, personal şi fără imagini, altele decât cele care reies din text. Mi-au plăcut mai mult părţile personale, poveştile de la bazin, de la Măguri, Alun, Grădina Zoologică Turda, etc. Gicu se îngrijorează degeaba în privinţa exprimărilor limitate; am citit foarte uşor părţile scrise de el. Când eşti sincer nu prea ai cum s-o dai în bară. Voicu m-a cam ameţit pe alocuri, nu pentru că n-ar fi sincer, ci pentru că aşa scrie el uneori, ameţitor. Dar m-a făcut să râd, nu odată.

Nu am aşteptat răspunsuri de la această carte. Am citit-o doar pentru că eram curios ce aveaţi de spus. M-a lămurit cum stau lucrurile cu fotografia? Nu. Nici nu ar avea cum. Fotografia e doar un alt mod de a ne pune întrebări despre viaţă şi despre lumea în care trăim. Nu oferă răspunsuri complete, nici certitudini matematice. M-a lămurit această carte despre cum să fac fotografii mai bune? Poate, dar asta depinde exclusiv de mine. Sunt de acord cu tot ce-aţi scris? Nu neapărat. M-a ajutat să vă cunosc mai bine? Cu certitudine. Aş reciti cartea? Poate, cândva peste ani. Aş recomanda-o altora? Cu siguranţă.

Oricum, vă mulţumesc pentru că aţi scris o carte sinceră despre fotografie. În limba română. E un vid informaţional în privinţa asta. Dar începe să se umple, în ritmul unei broaşte ţestoase.

Am terminat de citit cartea lui Walter, Totul e bine când se termină prost. A fost captivantă, deşi la început credeam că îmi va fi greu să citesc ceea ce este în mare măsură un fel de jurnal din puşcărie. Probabil că ar fi o lectură interesantă pentru oricine intenţionează să călătorească prin Rusia – chair dacă nu tocmai până la Vladivostok, într-o Dacie răblăgită, însoţit un coleg pe care îl cunoşti destul de sumar şi de nişte urmăritori obscuri care-ţi dau constant târcoale. Este o carte despre cum poţi ajunge în închisoare dintr-o glumă proastă, acuzat fiind de “furnizare de false informaţii teroriste”, despre cum e viaţa pe-acolo şi cum poţi să o iei razna crezând că totul este o farsă.

A scris şi Adi Dohotaru despre asta.

Picnicul începe cu un scurt interviu radiodifuzat cu un anume doctor Pilmann, care introduce anumite aspecte despre apariţia Zonei în urma Vizitei străinilor. Din acest interviu aflăm şi despre stalkeri, aceşti temerari care îşi asumă riscul pătrunderii neautorizate în Zonă de unde fură cam tot ce găsesc şi pot valorifica ulterior.

Denumirea de stalker a apărut probabil în timpul procesului de creaţie, încă de la primele pagini ale textului şi provine de la verbul englezesc to stalk – a se furişa, a veni tiptil. Autorii nu au preluat acest cuvânt din dicţionar, ci din cartea lui Rudyard Kipling, Stalky & Co. În romanul lui Kipling, Stalky este un tânăr isteţ şi cam golan, liderul elevilor unui colegiu englezesc de la sfârşitul secolului XIX. Este posibil ca acest Stalky să fi folosit fraţilor drept model pentru personajul principal al Picnicului.

Acţiunea Picnicului este relatată la persoana întâi, din perspectiva a două personaje. Povestea evoluează odată cu Redrick Schuhart, un stalker, iniţial angajat al institutul internaţional răspunzător pentru cercetarea artefactelor recuperate din interiorul Zonei. De la Roşcovanul Schuhart aflăm în mod direct tot mai multe despre Zonă şi despre lumea interlopă care o înconjoară, în jargonul specific stalkerilor.

Zona, presărată cu artefacte lăsate în urmă de către vizitatori, este totodată un sistem complex de capcane. Aceste capcane se modifică în timp şi spaţiu, factorul perturbator fiind însăşi conştiinţa umană. În interiorul Zonei calea ocolită este adeseori cea sigură; orice pas greşit poate duce la pieire. Capcanele şi artefactele sunt botezate de către stalkeri cu diverse nume colorate, ochelariştii de la institut având însă propriile lor denumiri, ceva mai explicative.

În cel de-al doilea capitol, il regăsim pe Schuhart la 28 de ani, căsătorit, fără ocupaţie stabilă şi cu un copil mutant, Maimuţica. Tot de aici aflăm despre existenţa Globului de Aur, un artefact aflat în interiorul Zonei, despre care se spune că poate îndeplini anumite dorinţe. Acest Glob de Aur este  conceptul în jurul căruia se cristalizează concluzia cărţii. În Stalker îl vom regăsi sub forma unei camere, spre care sunt călăuziţi pe căi ocolite cei doi temerari, Scriitorul şi Profesorul.

Penultimul capitol, spre deosebire de celelalte, este povestit de Richard Nunan, prieten al Roşcovanului şi angajat al furnizorului de echipament electronic pentru institut. Acest capitol ne furnizează explicaţia titlului romanului, prin ipoteza docotorului Pilmann. Vizitatorii sunt asimilaţi unor turişti care opresc într-o poieniţă de la marginea drumului pentru un picnic. După plecare, excursioniştii neglijenţi lasă în urmă diverse obiecte: ambalaje de bomboane, cutii de conserve, sticle goale, cârpe, ulei de motor scurs, becuri arse, o cheie, etc. Animalele, păsările, insectele care au asistat îngrozite la tot spectacolul, ies din adăposturile lor şi încep să scotocească curioase printre aceste resturi.

Capitolul final serveşte drept concluzie, fiind cel care leagă în cea mai mare măsură Picnicul de Stalker. Schuhart revine în Zonă, în căutarea Globului de Aur. Ne este descris drumul urmat de Schuhart şi gândurile lui, din ce în ce mai învălmăşite pe măsură ce se apropie de maşina dorinţelor.

Spre deosebire Picnic, care este o lectură uşoară scrisă într-un limbaj accesibil, filmul lui Tarkovsky este greoi şi înţesat de semificaţii filozofice – motiv pentru care vă recomand mai întâi lectura cărţii şi doar apoi vizionarea filmului. Pentru a putea fi filmat în condiţiile de la vremea aceea din Uniunea Sovietică, scenariul a fost puternic epurat de elemente fantastice. Asemeni fraţilor Strugaţki, regizorul filmului a trecut prin mari dificultăţi pentru a-l realiza, culminând cu motive care au grăbit moartea sa şi a unor actori care au participat la filmări.